Sigur India, cine nu a auzit de tara asta. Poate multi au aflat lucruri marunte la orele de geografie, apoi cate un pic la istorie, televizorul a jucat si el un rol important in adaugarea de cunostinte si apoi in final de ce sa nu admitem ca stim despre India si din povesti. Povesti spuse de bunici, de copii alaturi de care te jucai cand erai mic sau de la vecina care tocmai a venit dimineata la o cafea. Eu trebuie sa ma includ deasemenea in categoriile de mai sus si eu afland din povestile altora asa cum voi cititi povestea mea. O poveste m-a ambitionat atat de tare sa plec in calatoria aceasta incat am inceput sa cred si sa visez toate povestile citite. Am citit atatea inainte sa plec ca deja eram resemnat ca totul o sa fie plictisitor stiind prea multe. Cand am aterizat am pasit increzator in tara pe care deja o cunosteam. Nu am sa mai rescriu despre sentimentele traite, sunt scrise in prea multe posturi si tind sa ma repet. Am sa scriu despre povesti. De ce despre povesti ?! – pentru ca nu inteleg cum toata lumea poate sa scrie povesti atat de frumoase. Ma asez de multe ori in fata tastaturii si am sentimentul ca scriu prea repede fata de cum poate mintea mea sa gandeasca si las sufletul sa o compleseasca prea des. De multe ori am crezut ca ma insel – sau poate inca ma insel – emitand judecati prea aspre despre un loc care abia il cunosc de doua luni. M-am inchis in mine uneori vazand ca povestea mea difera atat de a lor si ca nu pot pune si eu culori frumoase intre cateva cuvinte. De fapt aceste randuri le scriu dupa ce am citit o carte despre India. Intr-adevar inca o poveste, o poveste exact ca cele care apar foarte rar pentru turisti – povesti adevarate cu persoanaje fictive. Uneori le poti vedea atat de des incat realizezi de ce autorul nu a folosit nume. E un fel de poveste cu un Ion romanesc – e atat de comuna incat daca ai scrie-o cu o amprenta personala te-ai trezi cu cititorii revoltati pentru ca defapt este povestea lor. Este vorba despre cartea unui indian Aravin Adiga si se numeste “The White Tiger”. Dupa lecturarea acestei carti am prins curaj sa scriu cateva randuri fara teama ca o sa distrug povestile atat de frumos colorate ale milioanelor de turisti ce viziteaza anual “Incredibila Indie”. Povesti care iti vorbesc atat de frumos despre valorile acestei tari, despre piosenia si simplitatea oamenilor, si care ca si mine se urca in ricsa pentru a admira orasul si platesc scheletul de om care abia mai respira dupa cativa kilometri cu 2 RON. Apoi se inclina si il saluta senin prinvind in ochii lui intreaga familie infometata care multumeste pentru micul venit. Toti scriu povesti frumoase pentru ca intr-o tara in care aproape toti sunt niste umili servitori, nu ai putea sa te simti refuzat. Toti merg prin mizeria generala si o apreciaza desi in tara lor ar considera-o depravare. Zambesc si daca ii intrebi ce parere au – toti cred ca asa le e menit acestori oameni sa traiasca. Asta e tara lor. India indienilor. India turistilor este doar un loc de aventura. Vin si pleaca spunand fericiti de zeci de ori “Namaste”. Toata lumea crede ca asta li se cuvine; la urma urmei gatesc bine, sunt gazde bune si niste servitori umili. Nu le pasa prea mult. Inca nu a aparut la BBC World nimic. Toti sunt preocupati aici sa salveze Tibetul. Asta e noua moda. Noua moda printre turisti, caci indienii din toata nebunia asta si in continua saracie incep sa se imparta in doua categorii. Cei fara scrupule si restul. Restul sunt ricsari, servitori, oameni care nu ar incalca ce spun zeii. Pentru ca asa au fost si zeii, unii servitorii altora. Si au gasit un zeu pentru fiecare situatie in care ajung. Nu e de mirare ca au zeci de milioane de zei. Nu e o greseala. Chiar asa e. Inca putin si fiecare indian are zeul lui. Si acum ajunge povestitorul sa se intrebe cand scrie frumos o poveste colorata – ce e mai de admirat decat un popor atat de pios. Un popor divizat si flamand. Un popor prostit zilnic de politicieni analfabeti. Am intalnit intr-o dimineata un domn care s-a recomandat in Bangalore ca fiind politician din partidul Soniei Gandi. Era mandru ca de cand este politician tot ce trebuie sa faca este sa mearga sa isi cumpere costume scumpe – chiar asta facea, imbracat elegant, cu ultima eticheta inca lipita pe sacoul mirosind a nou ducea la brat un alt costum. O tara fara educatie pentru multime, o tara in care se moare de boli tratabile de acum zeci de ani in spitalele din vest, o tara unde numai atunci cand iti pierzi toate calitatile din povestile colorate ai ocazia sa prinzi rolul unui personaj de acolo.
Sunt dezamagit de India, nu sunt dezamagit ca am ajuns aici. Sunt chiar bucuros pentru ca poate ca multi as fi spus si eu povesti exotice despre oamenii de aici si calitatile lor. Nu as fi stiut sa spun ca nu au apa potabila, iar asta face viata unei familii simple un cosmar. As fi crezut tot mai mult in familia indiana. Nu as fi crezut ca familia indiana este de fapt un concept, o cusca din care nu pot scapa multi nou nascuti. Nu as fi crezut ca familia traditionala indiana traieste intr-o camera de 3m pe 3m, absolut goala, restrangand acolo uneori mai mult de zece suflete.
Cand vorbesti despre India si eu pot scrie o poveste in culori dar asta ar insemna sa sar peste ce ii da viata. As putea scrie despre tara in sine, despre acest “continent” cu toate formele de relief posibile, tigri, elefanti, delfini si tot ce poti gasi capturat in multe din gradinele zoologice. Dar cred ca asta descrie cel mai bine India – o gradina zoo. Numai ca in ea se gasesc oamenii si nu animalele. Ce ma doare este poate, ca gratiile si le-au construit singuri. Sunt niste gratii imaginare care le vad dupa ce invata primele cuvinte. Sunt povestile despre cum trebuie sa fie si pana unde au voie sa mearga. Copii nu au mult timp sa viseze ca profesorul sau parintii le arata gratiile. Sunt trimisi sa munceasca considerand ca nu e nevoie de prea multa educatie – educatia nu produce rupii. Cine e in afara gratiilor ? Cei care au avut curajul sa muste paznicii, sa incalce datinile si cuvintele parintilor – cei care desi i-au dispretuit pe ai lor acum sunt vazuti ca niste eroi.
Tot ce e mai sus este povestea mea. La putini le va face placere sa o citeasca. Alb-negrul literelor de pe ecran poate sa para obositor. Si aici pentru turisti este la fel. Viata simpla e alb-negru, cea din ghidul Lonely Planet intotdeauna color si multe lucruri subliniate. Mi-am permis sa scriu alb-negru pentru ca aici sufletul meu si-a pierdut culoarea. Dar am scris cu speranta ca fiecare sa nu creada ca stie prea mult din povestile altora, sau a mea – si sa vina sa traiasca singur. Revolutia populara in India e departe iar pana atunci e posibil ca multe orase sa devina ca Bangalore – servitorul umil al Americanilor.
Cred ca acum la sfarsit stiu cum poti scrie povesti frumos colorate – le umpli de superficialitate.

PS: Fotografii in alb si negru: Click AICI !!

Advertisements