You are currently browsing the category archive for the ‘India’ category.

Ca sa nu va intrebati de ce apar atatea posturi de final va explic, eu (Bogdan) si Stefan am avut de multe ori opinii diferite desi imaginea generala e aceasi.
Cand e vorba de lucruri care ne implica direct suntem in general pregatiti sa le acceptam (mai ales cand sunt adevaruri) pana la un anumit moment. Cand insa se vorbeste despre ceva ce nu vedem cum ar putea sa influenteze existenta noastra suntem gata sa credem mult mai mult.

E vorba aici de notiuni atribuite cuvintelor si de valoarea lor absoluta. M-am ascuns in spatele acestei idei si nu am scris mult despre India tocmai pentru a nu crea valori absolute in mintea celor ce citesc blogul nostru.

Acum ca sunt la inceputul unei noi aventuri in Tailanda ma simt dator (in parte si din cauza unei discutii avute cu Stefan, discutie ce ma face putin mai aspru in evaluarea mea) sa va impartasesc ideea mea despre India.
Pentru romani, voi stiti deja partea cea mai vizibile a Indiei, a-ti trait – si mai traiti inca in parte – ceea ce se petrece aici; saracie, prostie, coruptie, mizerie, disperare, comunism, pene de curent, apa potabila nema, retele de cersetori, traficanti, prostitutie de toate felurile. Totusi sunt printre voi o mana de oameni care isi doresc altceva si poate unul care si incearca sa obtina ce isi doreste. Asta inseamna schimbare si asta cred ca se intampla si in India pentru ca am avut placerea sa intalnec si oameni care isi doresc altceva.

Pentru cei cu mame din vest sau de peste ocean… voua o sa va placa, cel putin asa ne-au spus cei ce sunt de-ai vostri si au fost pe aici.

NU e o greseala sa veniti in India decat daca veniti pentru vise frumoase. Daca totusi nu ma credeti si veniti cautand frumuseti, dati-va o mana de ajutor si stati la hotel cu stele multe, calatoriti cu ricsa si luati un ghid local (pe care sa nu uitati sa il platiti bine). Daca totusi veniti cu buget redus … sper ca puteti sa vedeti un pahar mai plin sau ca intalniti oameni care stiu sa-l umple.

Va pup si o sa va scriu mai des (si in engleza si in romana),
Bogdan

PS: nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar mai mereu asa se intampla cand e vorba de concluzii si sfaturi – tocmai de asta nu le prea ascult/urmez. Si nu va faceti griji Tailanda e deocamdata peste Romania …deci urmeaza scrieri pozitive si fara dramatism.

Ai baut o bere si incepi sa scrii despre lucruri in culori. De fapt eu am sa scriu superficial despre o tara in culori. Dar ce culori. Niciodata nu ai putea sa iti imaginezi atatea culori decat daca intr-un exces de nebunie ai deschide paleta Paint si ai trasa mii de linii. De fapt liniile astea cred ca de multe ori se confunda cu acele culori gasite de noi. Nu as putea sa vorbesc de culori fara sa spun de oamenii pe care i-am gasit. De fapt in Puskar am gasit nu doar oameni – am gasit adevarate lectii de viata. Acum ma gandesc nici nu erau foarte colorate. Era alb si un semn in frunte rosu. Acel guru nu credea in temple ci in templele din oameni. Sa fiu sincer cred a incercat sa ni-l arate pe cel din noi.
De fapt India in culori cred ca se reduce de multe ori la aventura. Aventura este cea care pe moment te face sa innebunesti si apoi sa spui ce frumos a fost. Aventura creaza templul din tine. Templu la care in fiecare dimineta te rogi ca totul sa continue. Noi mergem fara sa numaram – doar notam – de dragul aventurii. Culorile le gasesc in general altii si ni le lasa pe rucsaci. Doar ne stiti un pic iresponsabili asa ca de multe ori le amestecam si ne trezim in situatii nedescrise in vreun ghid. Cateva minute de gandire si separam albastrul de verde dar cand vine vorba de rosu – pe rosu il lasam sa ne umple sufletele. Rosul este de fapt ca sa traim aventura – albastrul ca sa o visam si verdele … verdele e ca sa il combinam pentru lumina. Lumina e atat de necesara aventurii. Te trezesti uneori in sacul de dormit ca e prea multa lumina si inca ora trei. Nu ai rabdare sa se faca dimineata si sa te urci in urmatorul autobuz. De fapt cred ca asta aduce totul in culori in India – ambitia de a continua. Ne-am gasit de atatea ori in situatii noi si dificile incat am fost nevoiti sa utilizam culorile pentru a face totul acceptabil. O nebunie pe timp de recesiune. Asa a inceput totul.
Rosul din fruntea credinciosilor hindusi l-am combinat adeseori cu albastrul cerului senin pe timp de iarna iar verdele ierbii ne-a aratat ca viata inca nu a disparut.
Asta e India pe care am gasit-o in RGB(RedGreenBlue) – va asteptam sa ne urmati in aventura cand fotoliul de acasa o sa vi se para mult prea incomod.

PS: Pe parcursul calatoriei am intalnit mai multi oameni deosebiti care ne-au facut sederea placuta sau pe care i-am ascultat , cu care am discutat si dezbatut toate gandurile despre ceea ce vedeam. Le multumim si speram sa avem ocazia sa ii reintalnim cat de curand.

Sigur India, cine nu a auzit de tara asta. Poate multi au aflat lucruri marunte la orele de geografie, apoi cate un pic la istorie, televizorul a jucat si el un rol important in adaugarea de cunostinte si apoi in final de ce sa nu admitem ca stim despre India si din povesti. Povesti spuse de bunici, de copii alaturi de care te jucai cand erai mic sau de la vecina care tocmai a venit dimineata la o cafea. Eu trebuie sa ma includ deasemenea in categoriile de mai sus si eu afland din povestile altora asa cum voi cititi povestea mea. O poveste m-a ambitionat atat de tare sa plec in calatoria aceasta incat am inceput sa cred si sa visez toate povestile citite. Am citit atatea inainte sa plec ca deja eram resemnat ca totul o sa fie plictisitor stiind prea multe. Cand am aterizat am pasit increzator in tara pe care deja o cunosteam. Nu am sa mai rescriu despre sentimentele traite, sunt scrise in prea multe posturi si tind sa ma repet. Am sa scriu despre povesti. De ce despre povesti ?! – pentru ca nu inteleg cum toata lumea poate sa scrie povesti atat de frumoase. Ma asez de multe ori in fata tastaturii si am sentimentul ca scriu prea repede fata de cum poate mintea mea sa gandeasca si las sufletul sa o compleseasca prea des. De multe ori am crezut ca ma insel – sau poate inca ma insel – emitand judecati prea aspre despre un loc care abia il cunosc de doua luni. M-am inchis in mine uneori vazand ca povestea mea difera atat de a lor si ca nu pot pune si eu culori frumoase intre cateva cuvinte. De fapt aceste randuri le scriu dupa ce am citit o carte despre India. Intr-adevar inca o poveste, o poveste exact ca cele care apar foarte rar pentru turisti – povesti adevarate cu persoanaje fictive. Uneori le poti vedea atat de des incat realizezi de ce autorul nu a folosit nume. E un fel de poveste cu un Ion romanesc – e atat de comuna incat daca ai scrie-o cu o amprenta personala te-ai trezi cu cititorii revoltati pentru ca defapt este povestea lor. Este vorba despre cartea unui indian Aravin Adiga si se numeste “The White Tiger”. Dupa lecturarea acestei carti am prins curaj sa scriu cateva randuri fara teama ca o sa distrug povestile atat de frumos colorate ale milioanelor de turisti ce viziteaza anual “Incredibila Indie”. Povesti care iti vorbesc atat de frumos despre valorile acestei tari, despre piosenia si simplitatea oamenilor, si care ca si mine se urca in ricsa pentru a admira orasul si platesc scheletul de om care abia mai respira dupa cativa kilometri cu 2 RON. Apoi se inclina si il saluta senin prinvind in ochii lui intreaga familie infometata care multumeste pentru micul venit. Toti scriu povesti frumoase pentru ca intr-o tara in care aproape toti sunt niste umili servitori, nu ai putea sa te simti refuzat. Toti merg prin mizeria generala si o apreciaza desi in tara lor ar considera-o depravare. Zambesc si daca ii intrebi ce parere au – toti cred ca asa le e menit acestori oameni sa traiasca. Asta e tara lor. India indienilor. India turistilor este doar un loc de aventura. Vin si pleaca spunand fericiti de zeci de ori “Namaste”. Toata lumea crede ca asta li se cuvine; la urma urmei gatesc bine, sunt gazde bune si niste servitori umili. Nu le pasa prea mult. Inca nu a aparut la BBC World nimic. Toti sunt preocupati aici sa salveze Tibetul. Asta e noua moda. Noua moda printre turisti, caci indienii din toata nebunia asta si in continua saracie incep sa se imparta in doua categorii. Cei fara scrupule si restul. Restul sunt ricsari, servitori, oameni care nu ar incalca ce spun zeii. Pentru ca asa au fost si zeii, unii servitorii altora. Si au gasit un zeu pentru fiecare situatie in care ajung. Nu e de mirare ca au zeci de milioane de zei. Nu e o greseala. Chiar asa e. Inca putin si fiecare indian are zeul lui. Si acum ajunge povestitorul sa se intrebe cand scrie frumos o poveste colorata – ce e mai de admirat decat un popor atat de pios. Un popor divizat si flamand. Un popor prostit zilnic de politicieni analfabeti. Am intalnit intr-o dimineata un domn care s-a recomandat in Bangalore ca fiind politician din partidul Soniei Gandi. Era mandru ca de cand este politician tot ce trebuie sa faca este sa mearga sa isi cumpere costume scumpe – chiar asta facea, imbracat elegant, cu ultima eticheta inca lipita pe sacoul mirosind a nou ducea la brat un alt costum. O tara fara educatie pentru multime, o tara in care se moare de boli tratabile de acum zeci de ani in spitalele din vest, o tara unde numai atunci cand iti pierzi toate calitatile din povestile colorate ai ocazia sa prinzi rolul unui personaj de acolo.
Sunt dezamagit de India, nu sunt dezamagit ca am ajuns aici. Sunt chiar bucuros pentru ca poate ca multi as fi spus si eu povesti exotice despre oamenii de aici si calitatile lor. Nu as fi stiut sa spun ca nu au apa potabila, iar asta face viata unei familii simple un cosmar. As fi crezut tot mai mult in familia indiana. Nu as fi crezut ca familia indiana este de fapt un concept, o cusca din care nu pot scapa multi nou nascuti. Nu as fi crezut ca familia traditionala indiana traieste intr-o camera de 3m pe 3m, absolut goala, restrangand acolo uneori mai mult de zece suflete.
Cand vorbesti despre India si eu pot scrie o poveste in culori dar asta ar insemna sa sar peste ce ii da viata. As putea scrie despre tara in sine, despre acest “continent” cu toate formele de relief posibile, tigri, elefanti, delfini si tot ce poti gasi capturat in multe din gradinele zoologice. Dar cred ca asta descrie cel mai bine India – o gradina zoo. Numai ca in ea se gasesc oamenii si nu animalele. Ce ma doare este poate, ca gratiile si le-au construit singuri. Sunt niste gratii imaginare care le vad dupa ce invata primele cuvinte. Sunt povestile despre cum trebuie sa fie si pana unde au voie sa mearga. Copii nu au mult timp sa viseze ca profesorul sau parintii le arata gratiile. Sunt trimisi sa munceasca considerand ca nu e nevoie de prea multa educatie – educatia nu produce rupii. Cine e in afara gratiilor ? Cei care au avut curajul sa muste paznicii, sa incalce datinile si cuvintele parintilor – cei care desi i-au dispretuit pe ai lor acum sunt vazuti ca niste eroi.
Tot ce e mai sus este povestea mea. La putini le va face placere sa o citeasca. Alb-negrul literelor de pe ecran poate sa para obositor. Si aici pentru turisti este la fel. Viata simpla e alb-negru, cea din ghidul Lonely Planet intotdeauna color si multe lucruri subliniate. Mi-am permis sa scriu alb-negru pentru ca aici sufletul meu si-a pierdut culoarea. Dar am scris cu speranta ca fiecare sa nu creada ca stie prea mult din povestile altora, sau a mea – si sa vina sa traiasca singur. Revolutia populara in India e departe iar pana atunci e posibil ca multe orase sa devina ca Bangalore – servitorul umil al Americanilor.
Cred ca acum la sfarsit stiu cum poti scrie povesti frumos colorate – le umpli de superficialitate.

PS: Fotografii in alb si negru: Click AICI !!

Dragi tovarasi si tovarase,

Ne-am adunat astazi aici in minunata Calcutta, ma scuzati, Kolkata noul nume fonetic, pentru a sarbatori impreuna Ziua Republicii. Mii de tovarasi din orasele provinciei West Bengal se indreapta spre mandra capitala de judet, in autobuze si camioane atat de frumos ornate cu steagurile partidului nostru. Ii asteptam tovarasi aici in parcul Maidan, unde mai mult de 40 de englezi au murit sufocati intr-o camera, ii asteptam cu cantece patriotice in zecile de megafoane instalate special pentru binele poporului. Doar o privire pe mandrele bulevarde ale fostei capitale si se pot observa steagurile partidului intr-un mars frumos de zi de Duminica. Orasul e pregatit de sarbatoare dragi concetateni. Am biruit. 30 de ani de cand partidul nu a pierdut o alegere si doar aici e inceputul. In zi de sarbatoare sau nu, tovarasii pot beneficia de un parc deschis de la 4:30 AM pana la 9:30 AM iar apoi de la 3:30 PM la 7:30 PM, program numai bun sa nu faca careva insolatie sau sa se piarda in drumul spre casa. West Bengalul e al vostru – e rodul muncii voastre si dragostei noastre pentru voi.
Partidul azi a organizat o coada speciala de 500 de metri la intrarea in Victoria Memorial unde participa campionii pe provincie la impins in coada, trecut in fata, la injosit fraierii corecti. Campioni nationali la stat in coada pot fi vazuti astazi asteptand cuminti sa vada praful asezat pe picturile in ulei din muzeu. Arbitrii oficiali – membrii de securitate care or sa aiba grija sa foloseasca fluierul in muzeu de cate ori o sa fie cazul – in cazul deranjarii cozii oficiale. Pentru voi tovarasi am folosit soarele special sa incalzim apa din fantanile muzeului sa fie numai buna pentru o baie atat de necesara unui popor curat. Daca aveti la voi tovarasi haine de spalat, dupa achitarea taxei de 10 rupii se pot folosi fantanile pentru curatarea cu alge atat de eficienta.
Un neam de eroi, uitati-va la noi, stapani pe veci ai Hindustanului, ai prosperitatii. Saracia a fost eradicata, agricultura merge bine, casele sunt reabilitate si turismul e in floare. Un dans de fericire pentru oamenii care dupa o zi minuntata de tras la ricsa dorm fara rasuflare pe trotuarul racoros al frumosului oras.
Sa uram cu totii un bun-venit camioanelor cu flamanzi ce ne aclama si umplu intersectiile. Rosul tovarasi este peste tot. Stindardul prosperitatii – secera si ciocanul – clasei de mijloc – al egalitatii.
Aducem azi pe tabela de duminica problemele rezolvate ale natiei noastre:
1. Excesul de tinut adipos rezolvat la chirurgia estetica pe pretul vietii a doi ricsari.
2. Tenul alb din negru – Michael Jackson este etern – rezolvat cu ultimele creme de albire – 1 an de munca de ricsar/ cutie.
3. Saracia – de mult eradicata dragi tovarasi – aici ne-am adunat pentru a sarbatori.
4. Miile de taximetristi – un taximetrist = 5 ricsari.
5. 5 mii de oameni care trag dupa ei o ricsa – calcul simplu 5 riscari = 1 taximetrist = 1 gr de crema de albit.
6. Urmatoarele alegeri – un candidat unic – Partidul Comunist Popular Indian – o alegere corecta.

Incheiem tabela cu rezultate pozitive – numarul excedentarilor de tesut adipos e in crestere proportional cu cel al muritorilor de foame, de unde rezulta ca medicii esteticieni deschid tot atatea noi cabinete.

Pe lista partidului pentru 2060 cand implineste 100 de ani de guvernare :

1. Un sistem de salubritate pentru “multime” .
2. Locuinte pentru nevoiasi, scuzati tovarasi – “multime”.
3. Sistem de sanatate .
4. Transport public eficient.
4. Un nou cap de partid abia operat estetic – alb – fara tesut adipos.

Tovarasi ultimul lucru care il putem pierde este sufletul din noi. Speranta e moarta de mult, iar obisnuinta ne face sa spunem o rugaciune inainte sa adormim – o rugaciune pentru a supravietui noptii pe trotuar.
Zeii sunt prea milosi sa lase partidul sa va extermine – mergeti la templu si multumiti dragi tovarasi.

Acum sa continuam petrecerea – voi cu cartofi – iara noi cu ciolane.

Traiasca partidul! Traiasca Poporul !

Kolkata, 8-9 Ianuarie 2009

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Faptul ca au trecut aproape sapte zile de cand am scris ultima oara se datoreaza doar lenii. Am nimerit in Darjeeling la un hotel ai carui proprietari si locatari sunt o familie de profesori. De aici a inceput lenea. Cred ca si frigul de afara a contribuit la ea. Darjeeling este situat la aproximativ 2130 m altitudine pe un “deal”. In perioada iernii europene aici se inregistreaza temperaturi intre 0 si 15 grade. Cerul aproape zilnic este de un gri suparator ce te invita la inca o ora de somn. Apoi cand te trezesti, ceaiul negru local te imbie sa iei o carte in mana si sa petreci urmatoarele ore cufundat in lumea viselor tale.
Darjeeling – daca ai ajuns aici la momentul potrivit adica intre Martie – Iulie sau Septembrie – te poti bucura de rafting, treking, ceaiul negru de Darjeeling si printre singurele locuri din lume de unde poti vedea o superba panorama a celor mai inalte varfuri ale lumii.
Zilele au trecut rapid si nimic nu a fost mai placut decat sa ne creem cateva tabieturi de care sa abuzam ore bune zilnic.
In momentele de evadare am incercat sa strabatem in lung si lat dealurile pe care e situat oraselul. Am ajuns la Zoo unde am avut placerea sa vedem ca gradina nu este o cusca pentru animale ci un loc unde se incearca reintegrarea lor in mediul natural de viata. Un exemplu au fost tigrii indieni salvati de la un circ – zecii ursuleti panda rosii care au fost ajutati sa se inmulteasca deoarece erau pe cale de disparitie. Animalele de aici erau doar cele care traiesc in mod normal la altitudinea asta si in tipul asta de clima. O lectie frumoasa despre ceea ce trebuie sa fie o gradina zoologica – un nou start pentru animale si nu punctul final al vietii.
Am continuat cu Institutul Montan Himalaya care din pacate avea de oferit niste cursuri montane mult prea scumpe pentru noi si un muzeu cam prafuit despre primii cuceritori ai Everestului si echipamentul folosit.
Inca cateva dealuri intr-o alta zi si am ajuns sa vizitam o manastire tibetana ce dateaza din anii 300. Impresionant cum traditiile unei culturi inca mai rezista si totul e atat de puternic in sufletele lor.
Zile la rand am incercat sa ne trezim de dimineata ca sa mergem sa vedem rasaritul de pe un alt deal vecin de aproape 2500 metri dar somnul ne-a invins zi de zi. Mai ramasesera doua zile si noi speram ca in una din ele sa reusim sa vedem in sfarsit rasaritul si muntii Himalaya, dar cum nu e bine sa ai prea multe planuri, am aflat ca in ziua plecarii noastre din oras o sa fie greva generala asa ca trebuie sa plecam cu o zi mai devreme. Se pare ca este o adevarata moda in zona de est cu grevele ce paralizeaza orasul pentru o zi, doua sau trei.
In ultima zi de dimineata am ajuns si pe Tiger Hill infrigurati – dar asteptarea a meritat. Muntii Himalaya s-au aratat superb sub razele rosiatice ale soarelui abia rasarit. Fotografiile sunt de putin folosi pentru a reda chiar si mental frumosul peisaj de dimineata.
O zi inceputa astfel a continuat cu un drum de poveste. Un drum de 88 km pe care micul trenulet l-a facut in sapte ore. Peisajul s-a schimbat si am traversat dealurile cu atata eleganta cat doar poate bunicii nostri au avut parte calatorind cu trenurile cu abur.
Acum ne indreptam spre Kalcutta pentru doua zile. Pe data de 10 februarie inchidem ghidul Indiei cu grija sa nu ratacim amintirile de aici si il deschidem pe cel al Thailandei cu nerabdarea specifica unui copil.

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Vreau sa scriu rapid despre intoarcerea in India cat si cateva randuri de la revedere pentru Nepal.
De fapt am sa incerc sa adug si niste lamuriri pentru cei care nu sunt foarte in tema cu unele traditii budhiste.
In anumite fotografii au fost vizibile bucatele de panza colorata legate de sfori – exact ca niste ghirlande. Pe acele bucati de panza sunt scrise rugaciuni tibetane si sunt asezate astfel ca sa le poata lua vantul sa le duca divinitatii. Templele au si ele niste roti pe care sunt scrise rugaciuni si invartirea acestora este intr-un fel echivalentul rostirii lor.
Bateria de la netbook se consuma asa ca o sa trec mai departe la drumul dintre Kathmandu si Darjeeling. Am facut pana acum multe drumuri cu autobuzele prin India si am relatat de fiecare data scurte episoade de pe parcursul acestora, in schimb despre acest drum trebuie spus mai mult. Drumul in sine a fost o adevarata aventura si nu datorita numarului foarte mare de ore – 24 mai exact – ci a factorilor care l-au transformat.
In Europa nu este asa bine cunoscuta situatia tensionata in care Nepalul se afla de ceva ani. Istoria este complicata si pana acum doi ani, mai exact in 2006 aici a fost un razboi civil. Considerata de catre Statele Unite grup terorist – miscarea comunist maoista din zona a pus la cale numeroase atentate impotriva civililor nepalezi – strainii nefiind tinta lor. In momentul de fata miscarea este foarte activa in partea de vest si centru-est (parte pe care noi a trebuit sa o traversam pentru a ajunge in India). Acestui factor s-a adaugat si statistica extrem de proasta privind securitatea rutiera a tarii. Conform Lonely Planet si a unor statistici relatate de ei – aici ai cu 30 % mai multe sanse sa fii implicat intr-un accident rutier decat oriunde in lume.
Dupa o documentare intensa in Kathmandu, ne-am asigurat ca este un moment sigur sa facem aceasta calatorie si am pornit. Autobuzul a plecat la ora 16 din autogara incarcat pe acoperis cu mormane de bagaje si cu doi straini pe locurile din fata de langa usa. Calatorii in majoritate nepalezi se intorceau de la munca din tarile arabe cu tot ce au putut sa adune. Urma sa calatorim timp de 24 de ore pe distanta de 600 km. Nici nu am apucat sa facem bine prima suta de kilometri ca pe dealurile vaii Kathamandu-ului s-a lasat noaptea. Autobuzul gonea fara mila pe strada ingusta marginita de o prapastie. Fiecare depasire avea emotiile ei, lasand calatorii fara respiratie destul de des. Noaptea parea atat de lunga si cand tocmai impresia de siguranta ti se lasa un pic in suflet vedeai ba o masina distrusa in accident rutier, ba un autobuz distrus total pe marginea drumului. Norocul a facut ca berea bauta la ultimul stop sa ne aduca somnul pentru cateva ore bune.
O frana puternica si frigul intepator ne-au trezit brusc. 4:30 dimineata si autobuzul s-a oprit iar pasagerii coborau rapid. Raul unei rezervatii naturale rupsese soseaua si trebuie sa ne luam bagajele si sa il traversam pe un pod improvizat din bambus de aproximativ 300 de metri. Faptul ca nimeni nu vorbea limba engleza facea misterul si mai interesant. Frigul nu ne lasa nici macar sa gandim limpede cateva minute. Pur si simplu iti taia picioarele iar ceata iti aducea aminte unde ai fiecare os. Am inceput sa rostim numele granitei si un muncitor nepalez din autobuz care intelegea putina engleza ne-a spus cum sta treaba. Am urmat pasagerii pe podul ce acoperea un raul lat si laptos. Pasii erau atenti pe bambusul ce uneori vroia sa iti fuga de sub picior sau te lasa sa te afunzi precum in visul de acum 20 de minute.
30 de minute mai tarziu eram urcati in noul autobuz friguros si cu geamuri aburite. Motorul a pornit rapid. Rotile vuiau pe asfaltul umed. De-a stanga si de-a dreapta noastra se derulau sate, in care viata amortita se lupta incet cu voita satenilor. Sate din corturi nementionate pe nicio harta – viata acestor oameni parea nestiuta de nimeni sau poate doar de calatorii grabiti ce aruncau priviri in urma.
Atat de mult verde in jur, plantatii de orez si corturi. Grupuri de soldati in pas de alergare au completat si ei peisajul cu kaki-ul inspaimantator al uniformelor. Asta te lasa drumul sa vezi. Dupa o vreme locul satelor a fost luat de bazele militare pazite temeinic de tineri inocenti. Era exact atmosfera care te facea sa te astepti la ceva. Norocul nostru a fost ca am vazut istorie si atat. Autobuze care au jucat roluri cheie, cu urme de explozii si arse din temelii, lasate pe marginea drumului poate ca imagine a istoriei locului.
Inca o ora de mers si politia face semn autocarului sa ocoleasca intrarea in oras unde tocmai pornise o demostratie. Urmatoarea strada la stanga blocata de armata si un cauciuc arzand. Autobuzul a virat din nou dreapta si nu am putut observa daca era mai mult decat atat. Cateva strazi virate rapid si eram in statia orasului.
Aproape gol, autobuzul a inceput segmentul final catre granita cu India. Totul revenea la normal si orezul era inlocuit de plantatiile de ceai semn ca ne apropiat de districtul Vest Bengal. Procedeul de intrare in India a fost rapid fiind indrumati de ricsarul – biciclist care ne insotea.
Inca un autobuz din granita pana in oraselul numit Silinguri si de aici un jeep cu un sofer fara cap, inima sau teama. Fara cap – pentru ca rulam cu peste 40-50 km/h pe niste serpentine ingrozitoare late de 2 metri, fara inima – pentru ca soseaua arata exact ca dupa un bombardament si masina urla din toate ingheieturile, fara teama – pentru ca poate nu a inteles ca dupa o curba de 180 de grade in care el depasea putea sa vina ceva si sa ne trimita pe toti 11 care eram in masina de 5 locuri direct la zeii de prin temple.
Trei ore a durat drumul – trei ore pe care prea curand nu o sa le uit. De fapt cred ca drumul acesta o sa imi ramana in memorie multa vreme de acum inainte.
Norocul nostru este ca intoarcerea nu o sa mai fie cu masina ci cu un tren cu aburi, dar despre asta mai multe in curand.

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Orasul numit si Benares a fost pentru sute de ani capitala culturala a Indiei poate si datorita asocierii lor cu raul sfant indian Ganga. Aici este locul unde in mod ideal ar trebui sa se sfarseasca viata unui indian. Din acest motiv multi oameni sfinti indieni isi planifica ultimul pelerinaj in Varanasi si asteapta aici sfarsitul vietii. Totul pe cat de sfant si ideal ar parea se termina intr-un mod barbar pentru cineva de o alta cultura decat hindu. Oamenii morti sunt incinerati in public pe niste ruguri acoperiti cu lemne. Multimea participa la acest ultim ritual intr-un numar foarte mare privind de la numai zece metri cum totul se reduce la cenusa. Din pacate aceasta afacere este una privata si trebuie platita de catre familie iar in cazul in care decedatul nu are familie i se iau toate bunurile si bijuteriile drept rasplata a incinerarii. Zilnic mai mult de 200 de indieni sunt adusi aici pentru a-si incheia rolul pe pamant intr-un mod sfant.
Ca in toate religiile exista si exceptii. Nu pot fi incinerati copii sub 10 ani, femeile insarcinate, oameni sfinti sau cei muscati de cobra(Cobra este animal sfant pentru ca e la gatul unei zeitati indiene ). Ce se intampla cu ei ? Raspunsul pe cat e de simplu pe atat e de grotesc. Sunt legati de o piatra si aruncati in Ganga.
Astfel anii de credinta si slujnicie a unui popor se termina subit. In orasul pe moarte si el, Varanasi, viata alearga cauzand panica si dezordine in viata localnicilor sau a vizitatorilor. Aramata are buncare pe strazi construite din saci de nisip asteptand un semn de lupta. Casele stau sa cada, dar credinta creste iar mila zeilor este implorata seara de seara de 7 “preoti” timp de 40 de minute. Fiecare preot primeste pentru scurta ceremonie o renumeratie de “doar” 15.500 EUR zilnic. Un popor care se roaga pentru evolutie, iubire si pace mondiala. Un popor care pe langa rugaciune detine arme nucleare si a treia armata ca numar de soldati din lume, iar ei cred ca zeii ii vor salva.
De-a lungul raului sunt zeci de ghat-uri(locuri de imbaiere) folosite intens de pelerini sau localnici pentru a mai scapa de pacatele zilnice.
Pe timpul musonului orasul se scufunda 5 metri in apa iar zona care pare uscata si un mal al raului devine raul Ganga in sine. Trei luni pe an orasul in sine primeste darul zeilor si este spalat de apa sfanta.
Pentru noi aventura indiana ia o scurta pauza de doua saptamani pe care urmeaza sa le petrecem in Nepal. Nu era in planurile noastre dar realizam pe zi ce trece ca de fapt nu avem niciun plan si plutim si noi dusi de o “Ganga” personala a calatorului pe drumuri noi fascinante.

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Despre Khajuraho urmeaza sa scriu. Celebrele temple erotice ale Indiei sunt pastrate cu sfintenie si constitue pentru micul orasel un motiv de mandrie nationala si internationala. Initial au fost in jur de 85 de temple dar in zilele noastre mai exista doar in jur de 25. Templele dateaza din anii 900 – 1000 dHr si sunt o adevarata dantelarie in piatra. Motivele sunt evident erotice, reprezentand zeitati hinduse in diferite pozitii sexuale. Aici este locul unde toata rusinea si sfiala indienilor dispare si in locul ei aparea privirea atenta pe zidurile templului. Tind sa cred ca ceea ce face aceste temple in India extraordinare, este tocmai dezinvoltura cu care s-au exprimat creatorii acestora. Este interesant cum in tara in care femeile nu poarta nici macar fusta, nu au voie sa umble cu umerii dezgoliti, sexul este un subiect tabu, o privire mai lunga catre o domnisoara este considerata abuz sexual si se pedepseste cu inchisoarea, revistele sexy si porno nu contin fotografii erotice ci doar povestiri cu tenta erotica, acest popor se mandreste cu dezinvoltura in sine, si nu doar la rangul de om simplu ci la un rang de zeitate.
Poate aceste temple au fost doar un raspuns la sutele de ani de abtinere si ascundere a instinctelor umane considera a fi inproprii in raport cu zeitatile lor.
Poate faptul ca India se confrunta in prezent cu un numar record de violuri este din nou o consecinta a zecilor de ani de oprimare a sexualitatii din motive religioase.
Probabil ca trebuie sa mai treaca decenii pana cand zeii sa le spuna ca un umar descoperit al femeii poate sugera feminitate si nu vulgaritate. Mai trebuie decenii pana cand acest popor sa inteleaga ca dragostea nu este numai pentru zei ci si intre oameni, si poate atunci casatoriile se vor intampla din dragoste si nu din aranjamente financiare ale parintilor.

Fiecare vede, studiaza si apoi interpreteaza ce a vazut in felul lui. Mie aceste temple imi sugereaza un singur lucru : libertatea. Libertatea de a fi tu, libertatea de a experimenta, libertatea de a iubi.Intr-un deceniu in care din ce in ce mai multi ne simtim captivi chiar si alaturi de cei care ii iubim, aceste temple sunt o lectie frumoasa de libertate pentru fiecare dar mai ales pentru un popor atat de captiv cum este India.

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Drumul din Kollam de 16 ore catre Bangalore l-am facut intr-un autocar cu scaune care se lasau pe spate (semi-sleeper in India) cu aer conditionat. Desi la inceput am crezut ca o sa fie mai incorfortabil decat unul cu paturi s-a dovedit chiar mai bun. Autocarul a facut un singur popas de 20 de minute pentru ca sa ia lumea cina. Restaurantul doar indian. Aici a fost inceputul mancatului cu mana – un inceput mai fortat pentru ca nimeni nu avea tacamuri. In India nu se mananca cu tacamuri ci doar cu mana. In restaurante exista dar sunt in general pentru turisti, localnicii rar atingandu-se de ele. Desi poate pare un lucru simplu sa mananci cu mana, nu este deloc asa mai ales ca trebuie sa folosesti doar mana dreapta. De ce nu stanga ? Pentru ca in India nu se foloseste hartia igienica nicaieri – rar o gasesti in restaurantele luxoase. Mana stanga este folosita in locul hartiei, asa ca iei nu mananca decat cu dreapta. Desi mancam cu mana dreapta eram adevarati “stangaci”. Pur si simplu lucrurile nu se legau cand incercai sa faci totul cu o singura mana si asta pentru a manca. Reflexele de a pune stanga in farfurie atrageau privirile celor din jur, si mai ales ale celor de la masa cu noi.
Noaptea pe drum a trecut rapid si abia treziti de soferul ce urla “Last Stop”, ne-am luat buimaci rucsacii si am coborat fara sa avem idee unde ne lasase autocarul. Mai rau era ca nu stiam incotro vroiam sa o luam. Deschideam ghidul si literele se amestecau pe pagini facand stabilirea unui loc aproape imposibila. Ce a dus la extrem aceasta dimineata a fost numarul mare de ricsari ce stateau in spatele nostru miscandu-se la unison cu noi si repetand intr-un ritm ametitor: “where do you go sir?” . Am decis sa mergem in centru ne stiind ce sa facem. Au incercat in stilul prietenesc indian sa ne pacaleasca ca suntem la 20 de km de centru, si au cerut preturi exorbitante. Cum deja avem experienta cu astfel de prieteni binevoitori indieni, am hotarat sa o luam pe jos “inainte” si sa vedem cum ajungem. Nu am mers bine 300 de metri ca a venit alt ricsar care ne-a oferit un pret decent.
6:35 AM Sambata – Orasul pustiu. Nu stiam unde stau gazdele indiene, nu aveam numarul lor de telefon. Hotaram sa stam poate la ora 8 se deschide McDonalds-ul langa care eram si poate are WI FI, totul in speranta de-ai putea contacta pe couchsurferii indieni.
8:00 Am ; 8: 10 AM – Nimic. Angajatii erau inauntru dar usa inchisa. Paznicul ne spune ca la 9 deschid. Zambim si fara altceva de facut ne asezam sa asteptam in continuare.
9:00 AM Primul magazin de pe bulevard se deschide. Fericiti intram in MC si comandam ceva de mancare. Ne gandim sa intrebam la casa daca au internet ca sa nu despachetam dupa netbook degeaba. “Do you have wireless internet here?” , “Yes.OK.Do you want ketchup with it ?” πŸ™‚
Intelegem ca mai bine mancam McChicken-ul si asteptam sa deschida un internet cafe .
11:00 AM Merg la internet discut cu gazda, un tip super de treaba, dar pe care din pacate seful l-a chemat la munca pana la cinci. Ramane sa ne vedem seara. Bogdan e la fel de entuziasmat ca si mine sa se plimbe cu rucsacul prin oras sase ore, asa ca vrea sa cautam un hotel. Preturile enorme din Bangalore ne conving ca e cazul sa renuntam.
Mergem sa vedem muzeul de stiinta, unde paznicii draguti ne roaga sa deschidem rucsacii sa ne caute de bombe. Au o placere enorma dar se plictisesc rapid-norocul nostru.
Muzeul e destul de interesant, fiind mai bine echipat ca cel din Viena, care e neschimbat probabil din anii 90.
Apoi timpul trece rapid. Ne intalnim gazda un tip poreclit Googie, informatician. Bangalore este cel mai mare oras IT al Asiei. Mai toti tinerii de aici lucreaza pentru corporatii internationale in cautare de mana de lucru ieftina. Cel mai mare parc IT numit Electronic City are un profit de “doar” 2100 milioane USD anual. Da cifrele sunt corecte. Apoi poti sa faci o paralela cu faptul ca in acest oras exista peste tot copii care muncesc de la varsta de 7 ani cot la cot cu adultii. Toata lumea ii vede si se lamenteaza spunand daca nu ar lucra aici nu ar avea din ce trai. India are multe contraste ca acesta. E pacat ca nu mai cred in sansa celorlalti. Nu cred ca si cei care dorm pe strada ar putea avea o sansa – sau daca nu ei copiii lor. Parerea mea este ca le trebuie un Gandhi din nou, sau macar un Che Guevarra sa ii schimbe un pic din inertia asta.
Sa revin, “gazdele erau de fapt doi” πŸ™‚ Niste tipi foarte de treaba, si cu multa pofta de viata. Ne-au invatat sa manancam corect cu mana, si am luat o cina foarte buna numai cu mancare indiana, asezonata de noi paganii si cu niste bere.
Am povestit, despre Europa, despre India. Asa am aflat ca unul din ei este motociclist si de cursa lunga, iar apoi intrebarile au curs sir.
A doua zi am luat si un mic dejun indian, ne-am intalnit cu ai lui Bogdan colegi de la HP India, oamenii cu care lucrase doar prin intermediul internetului si telefoniei destul de mult timp. La pranz iar mancare indiana, vegetariana doar. Apoi tot felul de dulciuri din lapte, orez sau morcovi.A patra masa deja cu mana.
In jurul orei sapte am mers sa vedem o fantana care canta si se colora, destul de impresionanta mai ales daca e prima pe care o vezi in viata.
O cina indiana dar rapida cu gazdele.
Nu am scri mult despre Bangalore, pentru ca nu e decat un oras cosmopolit, un fel de Bucuresti. Prafuit, fara o linie de arhitectura, plin de reclame inestetice, mall-uri, oameni mondeni. Un oras care inafara de parcurile IT nu iti lasa o amprenta prea puternica.
Trebuie in incheiere, sa spun despre vizita la frizer. Am ajuns singur pe o strada cu niste frizerii, saloane de moda pentru barbati. Din pacate abia am gasit un frizer care sa inteleaga ceva in engleza. Restul cand le ziceam ca doar vreau sa il scurtez, dadeau din cap si imi aratau masina de tuns πŸ™‚
Nu a iesit extrordinar dar macar omul s-a chinuit sa faca ceva, eu nefiind deloc in linie cu moda locala.
Plecam din orasul acesta, nu neaparat cu amintiri despre oras ci cu frumoase amintiri despre oamenii pe care i-am intalnit si care au avut rabdare sa ne raspunda la intrebari sau curiozitatea sa ne intrebe ce cautam acolo .

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚

Din Arambol pana in tinutul canalelor-Kerala a trebuit sa luam nu mai putin de 3 autobuze si un tren peste noapte de 15 ore apoi altul “Express” care a facut 45 km in o ora jumatate. Drumul cu trenul peste noapte s-a dovedit a nu fi cel mai bun de pana acum asta datorita faptului ca trenul venea tocmai de la Delhi si avea pasageri indieni care calatorisera fara aer conditionat peste 30 de ore, pentru ca nu il curatase nimeni in acest timp si tot gunoiul era pe jos iar gandacii erau la ei acasa, plimbandu-se in voie pe oamenii care dormeau. Noaptea a trecut mai usor dupa ce am reusit sa adormim. A fost prima calatorie cu trenul in care nu am avut locuri in acelasi vagon, eu fiind in vagonul 5 iar Bogdan in 6, trenul fiind suprarezervat. De fapt asta e o moda aici sa aiba trenuri care strabat India si merg non-stop cate una sau doua zile. Din Capul Comorin pleaca trenul care merge nu mai putin de 66 ore strabatand 3734km pana in Jamu Tawi in Nordul Indiei.Β 

Ajunsi in Allepey am gasit rapid cazare si am inceput sa exploram micutul oras. Ne-au sarit in ochi peste tot steaguri rosii, multe din ele cu secera si ciocanul. Nu am stiut ce sa credem, si am zis ca poate la fel cu am si zvastica, o fi tot un semn al prieteniei la ei.Β 

Am luat o ricsa pana la un port pe canalele lor gen Amsterdam, si de aici un vaporas care ne-a lasat intr-un sat cu un nume care nu am putut niciodata sa il pronuntam corect. E usor de imaginat satul asta, daca pui in loc de ulita un canal, in loc de caruta sau bicicleta un canoe dintr-un lemn aproape putrezit, si in loc de porumbul din spatele casei o plantatie de orez. Intotdeauna cand mergeam la tara incercam sa imi imaginez cum a trait tatal meu cand era copil, cum arata satul, casa, oamenii simpli. Aici desi stirile de la televizorul din casa erau din 2009, totul arata ca in anii 50 sau poate mai devreme. Case dintr-un fel de chirpici cu bambus, oameni modesti, copii care purtau haine simple din bumbac si se jucau fara prea multe jucarii. Fiecare satean pe care l-am intalnit ne-a salutat, iar copiii, da copiii ne-au cerut un pix πŸ™‚ Aici nu mai iti cer rupii, iti cer intai un pix si apoi rupii. Alta tactica acelasi scop. Ce ne-a uimit este ca toti copii din Kerala cand vedeau straini primul lucru dupa ce iti spuneau “Hallo” era “Pen, please!”.

A fost o experienta interesanta satul, am putut vedea viata localnicilor fara sa se comporte asa doar pentru turisti.

Ne-am intors in Allepey si am hotarat ca a doua zi sa plecam cu un vaporas pe canale pana in Kollam, 84 km in 10 ore.

Seara la ora sapte cand s-a taiat curentul pret de 30 de minute am aflat ca Kerala este sub conducerea unui partid comunist si asta explica steagurile si propaganda care se auzea la niste megafoane prin oras.Β 

Noaptea a trecut rapid si deja eram pe vapor asteptand sa plecam. Era populat numai de turisti, asta poate si din cauza raportului distanta/timp. Excursia s-a dovedit a fi o experienta foarte placuta chiar daca am navigat doar pe marile canale. Am vazut dispozitivele pescarilor locali facute din lemn care erau intr-un numar foarte mare. Am trecut pe langa sate in care toata lumea se oprea pret de cateva secunde sa ii salute pe turistii ce treceau pe langa ei. Am avut timpul necesar sa putem admira natura, vulturii ce se roteau ametitor in cautarea pranzului, coloniile de rate ce l-au salutat pe batranul Ratza cu un macanit scurt dar respectos πŸ™‚Β 

Cand soarele tocmai apusese am ajuns si noi in Kollam, dar din pacate am descoperit aici un orasel prafuit, fara multe de oferit turistilor, si cu o caldura ingrozitoare. Mirosul de condimente iesit prin pielea indienilor si luat de vant se simte in aerul orasului. Am incercat sa ne umplem timpul cu o vizita la muzeul politiei unde am gasit doar niste uniforme prafuite si cateva camere cu fotografii din actiunile politiei sau cu victime ale unor brutalitati extraordinare. Rotten.com cu intrare de 3 Rupii. Cum ieseam pe portile muzeului gazduit de o sectie de politie, un jeep de politie pleca in tromba. Cum ne intorceam am vazut pompierii si politia cum incercau sa stinga un incendiu izbucnit langa un transformator si care acum il cuprinsese si pe acesta. Doua poze si am plecat spre plaja. Plaja unde nu poti inota in mare din cauza malului abrut, dar unde poti sa vezi valuri de aproape 2 m Β spargandu-se langa mal. In rest mizerie. Multa mizerie. Dar asta deja nu ma mai uimeste. Vroiam sa mergem la Capul Comorin cel mai sudic punct al Indiei la numai Β 140 km de noi, dar ne-am razgandit pentru ca pana si localnicii ne-au spus ca nu avem ce vedea. Asa ca incercam sa mergem de aici in Bangalore unde o sa stam pentru prima data in excursia asta la niste CouchSurferi.Β 

O curiozitate in regiunea asta e ca au foarte multe bijuterii(magazine) si multi cumparatori – toata lumea poarta aur, pana si cersetorii au cercei de aur. Ce ne-a mirat este ca gramul de aur e la fel de scump ca si in Romania in jur de 80 RON.

Β 

PS: Fotografii noi Click AICI !! πŸ™‚